O poveste cu talc

Un alpinist a vrut să cucerească cel mai înalt munte. S-a pregătit îndelung și a pornit singur pentru a primi numai el laurii victoriei. Noaptea căzu grea pe înălțimile înnorate ale munților și omul nu mai vedea nimic în beznă. Cum se cățăra el, fiind la câțiva metri de vârful muntelui, a alunecat și a căzut în gol. Revăzu în cădere toată viața lui, gândindu-se la moartea iminentă ce se apropia, când deodată simți frânghia de siguranță întinsă la maxim, frângându-i mijlocul. Fusese oprit din cădere și acum atârna, înfrigurat, în gol. Urmă un moment de tăcere absolută, atârnă în abis și strigă îngrozit:
Ajută-mă Doamne!
Deodată auzi o voce venită din depărtări:
Ce dorești fiule?,
Salvează-mă Doamne! strigă deznădăjduit alpinistul, cuprins de frica morții.
Chiar crezi că eu te pot salva?
Da Doamne, CRED ÎN TINE!
Bine, dacă crezi în mine și că te pot salva, taie frânghia de care atârni, spuse Dumnezeu.
Tăcere, alpinistul se îndoi și pierdu încrederea în Dumnezeu, frânghia era singura care îl mai ținea în viață… Așa că, nu tăie frânghia și hotărâ să renunțe la ajutorul dumnezeiesc.
A doua zi dimineață, echipele de salvare, au anunțat că au găsit un alpinist legat de frânghia de siguranță, la doar DOI METRI de pământ. Murise ștrangulat de frânghie și înghețat de frig.
Cât de atașați de frânghie (de cele lumești, de părerea de sine, de mândrie, de egoism, de necredință, de bunurile pământești, de glorie) suntem noi?