Dincolo de noi înşine

Sa recunosti ca esti slab, ignorant, nu este acelaşi lucru cu a acţiona în necunoştinţă de cauză.A-ti recunoaste slabiciunile poate fi cheia depasirii lor. Este o lege pe care ne-o putem confirma singuri: realităţile aparent dure ale vieţii, lucrurile absolute care nu se pot schimba, se vor înmuia întotdeauna cand forţele eului se relaxează.
Te poţi îndrăgosti de o persoană, dar în momentul în care accepţi spaţiul mai larg al necunoaşterii, unde acel „tu” care este îndrăgostit este recunoscut ca fiind relativ, devii îndrăgostit de toată lumea. Poţi ajunge complet indiferent şi chiar rece faţă de fostul partener de viaţă şi să deteşti orice fel de întovărăşire, dar abandonând aceste sentimente, te poţi îndrăgosti din nou. De fiecare dată când recunoaştem ignoranţa inerentă oricărei interpretări a realităţii întemeiată pe conţinutul conştiinţei noastre, accesăm o dimensiune superioară a vitalităţii, care ne uneşte cu viaţa şi cu ceilalţi oameni. De aceea o consider taină sacră. E o mişcare extraordinară: luăm cunoscutul şi îl facem misterios şi sacru; luăm necunoscutul şi îl transformăm în dragoste.
Procesul trezirii mistice reflectă misterul intrinsec al existenţei. Ceea ce ne poartă dincolo de noi înşine, către întregire, făcîndu-ne integri chiar şi numai pentru o clipă, nu poate fi controlat de noi. Adevărata dezvoltare şi vindecare, deşi sunt intrinseci vieţii, se află în ultimă instanţă dincolo de înţelegerea raţională. Omul, aşa cum se cunoaşte şi cum crede că este, nu poate să fie niciodată autoritatea deplină a propriei sale dezvoltări.

Pentru mulţi oameni, acest adevăr este inacceptabil, pentru că pare contrar eforturilor raţionale şi inteligente de a ne perfecţiona şi de a realiza transformări sociale. Ei îl consideră o invitaţie la consolarea religiozităţii oarbe sau, şi mai rău, o regresie la superstiţia primitivă şi la un sentiment de neajutorare în faţa lui Dumnezeu. Dar ceea ce exprim aici este un paradox, iar noi nu am învăţat să ţinem în echilibru ambele părţi. Oricît de măreţe şi de importante sunt eforturile noastre de a ne dezvolta şi schimba, nu îndrăznim să fugim din calea acestei înţelegeri, prin care, în final, suntem umiliţi. Căci prin această umilinţă devenim administratorii demni ai propriei fiinţe şi ai lumii.

Raţiunea a triumfat pe bună dreptate asupra pasiunii oarbe, ignoranţei şi laturii emoţionale, dar nu poate să triumfe niciodată asupra misterului fundamental al vieţii. A onora misterul adânc înseamnă a înţelege relativitatea conştiinţei noastre şi iluziile inerente ale oricărei perspective. În ultimă instanţă, înseamnă a înţelege şi a accepta că nu avem nici o garanţie nici că vom trăi deşteptarea şi nici că, pe această cale, vom ajunge acolo unde ne-ar place să fim. Procesul trezirii mistice reflectă misterul intrinsec al existenţei. Ceea ce ne poartă dincolo de noi înşine, către întregire, făcîndu-ne integri chiar şi numai pentru o clipă, nu poate fi controlat de noi. Adevărata dezvoltare şi vindecare, deşi sunt intrinseci vieţii, se află în ultimă instanţă dincolo de înţelegerea raţională. Omul, aşa cum se cunoaşte şi cum crede că este, nu poate să fie niciodată autoritatea deplină a propriei sale dezvoltări.
(din Fluturele negruR Moss)