Zile incredibil de intense…

Unii privesc cu groaza si apetit pt senzational aceste zile…Altii, traiesc pur si simplu realitatea…o realitate care ne vorbeste tuturor despre posibilitatea de a ne trezi, de a fi solidari, de a fi buni. Daca alteori imi era mila, ei bine, nu mai imi e…Nu mai imi e mila pentru ca nu mai mi-e atat de frica de moarte , de boala, de mine, ca alteori…E iarna, da… E greu, da… Am zile in care nu am in ochii cui sa ma uit si sa intreb si eu “ce ne facem?”…da…
Pe de alta parte, vad lucrurile si oamenii si actiunile, exact asa cum sunt. Ma simt protejata de rugaciune, de credinta, de munca atroce depusa ani la rand…Ma simt bine, si am curajul sa spun ca am ce manca, ca nu mi-e frig, ca sunt iubita, ca viata e frumoasa. Imi place sa ajut, imi place sa vorbesc, imi place sa descopar imagini frumoase in orice drama…Oriunde e o lectie pe care trebuie sa mi-o insusesc..
Ilustrez aceste ganduri cu o imagine apartinand unui fotograf roman, din Iasi…Caras Ionut…El se ocupa, in tacere, sau in zgomot, ca si mine, de popularea universului cu clisee pozitive…fara pic de dispret, (dimpotriva), fata de oamenii tristi si goi, care dintr-un motiv sau altul, mor singuri…